Ne-am întâlnit „la chiparoșii“ de Gorj. În preajma lui Brâncuși.
Acolo, printre tăceri, unde fiecare își plânge cu multă durere
pe cineva drag.
Și cu frica de Dumnezeu, în mijlocul liniștii, fie numai pentru atât, mereu recunoscător.
Este omul care le poartă peste tot pe unde a umblat; în poveștile lui, mereu în lumină, ca lumina ochilor, două „flori“.
Ne-am împrietenit pe facebook. Despre prietenii comuni, numai de bine.
Din când în când, citește poezii. Și ultimul poem al meu, „Dintr-un vis“.
Au urmat altele. A simțit tristețea
din ele. Dar și din nucul golit de toate. „Fenomen unic“, spunea.
De la poezii, am trecut la alte povești interesante. Așa am aflat despre propria filosofie de viață, despre lumea absurdului dar și a iubirii în care trăim, despre întâmplări neîntâmplătoare și destin.
Diminețile îi sunt pline. Ca o gimnastică a brațelor, dar
nu numai. Gimnastica bunului simț, a iertării, a lucrului bine făcut.
Și cu frica de Dumnezeu, în mijlocul liniștii, fie numai pentru atât, mereu recunoscător.
Eli
Gîlcescu
14 iulie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu