Așteptând un gând prieten

și

... sau amintiri despre un librar pentru o zi (Librăria „Mihai Eminescu”), ceainării literare (Biblioteca Județeană „Christan Tell” și Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”), teatru stradal și candidați la fericire (Teatrul „Elvira Godeanu”), într-un aprilie 2016 în care am îmbrăcat în sărbătoare regiunea. 

O zi în care am fost în armonie cu poezia, am citit o carte cu Ileana Vulpescu și am ascultat un microrecital Florin Berculescu (pian).

Dar când așteptam un gând prieten despre acele zile, ca un trăsnet a căzut asupra mea marea pierdere de viață. Pentru mulți dintre noi ceva în interior a murit. Așa dintr-odată. Și cum să nu mă întristez, cum să nu se întristeze și prietenii mei!

Câtă trebuință mai aveam de ea! Câte nevoi aveau și tinerii! Lor ar trebui să mă adresez, mai întâi. Să urmeze calea ei. Calea cea dreaptă. 

Era atât de aproape de ceea ce trebuia făcut. Și noi, așteptând-o cu alte surprize, alte „stări de mirare“, atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditații, reflecții critice, emoție, bucurie, plăcerea lecturii, joc al minții și al spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc și în normalitate, curiozități disciplinate, rigori netensionate și, mai ales, IUBIRE DE OAMENI, necondiționată cuprindere a lumii în suflet”.

Așteptând-o să găsească prilejul prielnic pentru alte idei și să lupte pentru ele. Chiar dacă ne-a avertizat despre urgența ei, dar și despre „năbădăioasa fire omenească, condamnată să trăiască suportând suferința. Și, mai rău, să conviețuiască (in)conștient cu ea”.

O vom aștepta de acum „între nerosturile lumii, printre „rănile deschise“ și sângerânde ale unui sistem care și-a pierdut ultimul apărător”.

Dar despre toate acestea voi mai vorbi. 

In memoriam Elena Roată

29.09.2022

Eli Gîlcescu

Sfințirea

Mihai ȘORA 

Pentru că văd aprinse dezbateri despre soborul de preoți la deschiderea anului școlar…

Sunt fiu de preot ortodox, născut în Banat.

Ca preot, deci în reverendă, purtând crucea de binecuvântare, cădelnița și Sfânta Evanghelie, nu l-am văzut niciodată pe Tata în curtea școlii, nici chiar la festivitatea începutului de an. Nu l-am văzut „sfințind“ sobe de teracotă (nu aveam calorifere), terenuri de sport, toalete, catalogul clasei, perdele și covoare, tabla și creta, trăsura primarului… Actul sfințirii nu este anodin. O spun textele sacre: este „biruința peste tot păcatul“. Și nu poți, dacă trăiești cu adevărat în orizontul credinței creștine, să iei în derâdere 𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑟𝑒𝑎 ori drept o formalitate, cădelnițând la tot pasul. Nu dai dovadă nici de evlavie, nici de înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă – în chip autentic – misiunea pastorală.