Convingerile
se formează greu, o ştim cu toţii. E nevoie de timp, de exerciţii neîntrerupte
de voinţă şi de încredere în modele de comportament cultural. Din păcate,
conjunctura socială e viciată, terenul e mlăştinos, iar osatura construcţiilor
identitare geme adesea de inerţie. O întâlnire degraţie salvează o Lume
de păcatul derizoriului. Iată de ce, în iunie 2014, m-am decis să nu
renunţ la încăpăţânarea tipic oltenească de a legitima provincia drept centru.
Ambiţiile (uneori nemăsurate, dar decente) au fost luate în serios.Dorinţa mea
şi a colegilor mei din Colegiul National „Tudor Vladimirescu“ a fost
împărtăşită Domnului Academician Solomon Marcus. Fascinaţi de
onestitatea şi energia întreprinzătoare, i-am adresat invitaţia de a participa
la conferinţele colegiului. Ne pregăteam de sărbătoare: „cea mai înaltă şcoală
domnească de pe Jiu“ împlinea, peste câteva luni, 125 de ani de existenţă. De
aceea am îndrăznit să sper că răspunsul va fi pe măsura încercărilor
mele de a convinge că şi la Targu Jiu „nasc oameni“. Corespondenţa epistolară
pe care am purtat-o cu domnia sa a stat, de la început, sub semnul
amabilităţii fireşti, în limitele unei convenţii în care se instalase, la
fel de firesc, bunăvoinţa. O agendă extrem de încărcată, fără pauze de
respiraţie, îmi crea impresia unui refuz politicos. Încercam să înţeleg ritmul
agitat, în circuit deschis, dinspre Straja spre Riga şi, înapoi, la Bucureşti.
Şi, totuşi, disponibilitatea de a răspunde la orice e-mail funcţiona ca un ceas
elveţian. Mă întrebam adesea dacă oboseala nu-l va epuiza şi mă îngrijoram
cu fiecare nou comando al săptămânii care începea. Nu s-a arătat deloc
deranjat de insistenţele mele. Dimpotrivă, dialogul suporta fără efort noi
provocări. Entuziasmul era contaminant şi speranţele mele creşteau. Simţeam că
prezenţa Domniei Sale era singura formă de rezistenţă la un sistem inerţial,
aflat în disoluţie, atomizat, incoerent, adaptat din mers, nefuncţional. În 17
octombrie 2014, Domnul Academician Solomon Marcus a sosit la Târgu
Jiu, ignorând distanţa şi oboseala datorată unui drum lung. Foşti studenţi
(acum profesori) şi elevi, întregul corp profesoral al colegiului îl aşteptau
cu nerăbdare. Două conferinţe, un pelerinaj la operele brâncuşiene, în popas la
Muzeul Arhitecturii Populare din Curtişoara, o emisiune televizată,
aşadar un program sufocant şi niciun strop de oboseală. „Stări de mirare“,
atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditaţii, reflecţii
critice, emoţie,bucurie, plăcerea lecturii, joc al minţii şi al
spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc şi în
normalitate, curiozităţi disciplinate, rigori netensionate şi, mai ales, IUBIRE
DE OAMENI, necondiţionată cuprindere a lumii în suflet. Niciun gest de
refuz, de mimare a normalităţii sau de plictis (n-a cunoscut niciodată o asemenea
stare; cum să o fi întâlnit acum?!) În cele două zile de şedere la Târgu
Jiu am învăţat de la Domnia Sa că plimbările sunt răsfăţul minţii,
că fiecare pas e o privire peste marginileLumii, că întâlnirile sunt
iluminări, că dialogul e naştere continuă. A plecat nostalgic din oraşul lui Brâncuşi.
Îmi spunea că străzile, oamenii, locurile îi aduceau aminte de Bacăul
copilăriei sale. Şi a promis că se întoarce... Îl aştept între nerosturile
lumii, printre „rănile deschise“ şi sângerânde ale unui sistem care şi-a
pierdut ultimul apărător. Despre toate acestea vom mai vorbi, Domnule
Academician... Totdeauna cu drag!
Elena Roată
