Despre toate acestea vom mai vorbi

Convingerile se formează greu, o ştim cu toţii. E nevoie de timp, de exerciţii neîntrerupte de voinţă şi de încredere în modele de comportament cultural. Din păcate, conjunctura socială e viciată, terenul e mlăştinos, iar osatura construcţiilor identitare geme adesea de inerţie. O întâlnire degraţie salvează o Lume de păcatul derizoriului. Iată de ce, în iunie 2014, m-am decis să nu renunţ la încăpăţânarea tipic oltenească de a legitima provincia drept centru. Ambiţiile (uneori nemăsurate, dar decente) au fost luate în serios.Dorinţa mea şi a colegilor mei din Colegiul National „Tudor Vladimirescu“ a fost împărtăşită Domnului Academician Solomon Marcus. Fascinaţi de onestitatea şi energia întreprinzătoare, i-am adresat invitaţia de a participa la conferinţele colegiului. Ne pregăteam de sărbătoare: „cea mai înaltă şcoală domnească de pe Jiu“ împlinea, peste câteva luni, 125 de ani de existenţă. De aceea am îndrăznit să sper că răspunsul va fi pe măsura încercărilor mele de a convinge că şi la Targu Jiu „nasc oameni“. Corespondenţa epistolară pe care am purtat-o cu domnia sa a stat, de la început, sub semnul amabilităţii fireşti, în limitele unei convenţii în care se instalase, la fel de firesc, bunăvoinţa. O agendă extrem de încărcată, fără pauze de respiraţie, îmi crea impresia unui refuz politicos. Încercam să înţeleg ritmul agitat, în circuit deschis, dinspre Straja spre Riga şi, înapoi, la Bucureşti. Şi, totuşi, disponibilitatea de a răspunde la orice e-mail funcţiona ca un ceas elveţian. Mă întrebam adesea dacă oboseala nu-l va epuiza şi mă îngrijoram cu fiecare nou comando al săptămânii care începea. Nu s-a arătat deloc deranjat de insistenţele mele. Dimpotrivă, dialogul suporta fără efort noi provocări. Entuziasmul era contaminant şi speranţele mele creşteau. Simţeam că prezenţa Domniei Sale era singura formă de rezistenţă la un sistem inerţial, aflat în disoluţie, atomizat, incoerent, adaptat din mers, nefuncţional. În 17 octombrie 2014, Domnul Academician Solomon Marcus a sosit la Târgu Jiu, ignorând distanţa şi oboseala datorată unui drum lung. Foşti studenţi (acum profesori) şi elevi, întregul corp profesoral al colegiului îl aşteptau cu nerăbdare. Două conferinţe, un pelerinaj la operele brâncuşiene, în popas la Muzeul Arhitecturii Populare din Curtişoara, o emisiune televizată, aşadar un program sufocant şi niciun strop de oboseală. „Stări de mirare“, atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditaţii, reflecţii critice, emoţie,bucurie, plăcerea lecturii,  joc al minţii şi al spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc şi în normalitate, curiozităţi disciplinate, rigori netensionate şi, mai ales, IUBIRE DE OAMENI, necondiţionată cuprindere a lumii în suflet. Niciun gest de refuz, de mimare a normalităţii sau de plictis (n-a cunoscut niciodată o asemenea stare; cum să o fi întâlnit acum?!) În cele două zile de şedere la Târgu Jiu am învăţat de la Domnia Sa că plimbările sunt răsfăţul minţii, că fiecare pas e o privire peste marginileLumii, că întâlnirile sunt iluminări, că dialogul e naştere continuă. A plecat nostalgic din oraşul lui Brâncuşi. Îmi spunea că străzile, oamenii, locurile îi aduceau aminte de Bacăul copilăriei sale. Şi a promis că se întoarce... Îl aştept între nerosturile lumii, printre „rănile deschise“ şi sângerânde ale unui sistem care şi-a pierdut ultimul apărător. Despre toate acestea vom mai vorbi, Domnule Academician... Totdeauna cu drag!

Elena Roată