Ce este un poet? Un om nefericit care ascunde o suferință profundă în inimă, dar ale cărui buze sunt atât de modelate încât, când suspine și gemete trec peste ele, sună ca o muzică frumoasă. Soarta lui seamănă cu cea a nefericiților care au fost prăjiți încet de un foc blând în taurul tiranului Phalaris — țipetele lor nu puteau ajunge la urechea lui să-l înspăimânte, pentru el îi sunau ca o muzică dulce. Și oamenii se îngrămădesc în jurul poetului și îi spun: mai cântă; Ceea ce înseamnă că noi suferințe ți-ar chinui sufletul și: dacă buzele tale ți-ar fi rămas modelate ca înainte, căci strigătele tale ar înspăimânta doar pe noi, dar muzica ta este încântătoare. Iar criticii li se alătură, spunând: bine făcut, așa trebuie să fie după legile esteticii. De ce, cu siguranță, un critic seamănă cu un poet ca un bob de mazăre cu altul, singura diferență fiind că nu are nicio suferință în inimă și nici muzică pe buze. Iată, de aceea aș prefera să fiu porc pe Amager, și să fiu înțeles de porci decât poet și neînțeles de oameni.
Pe lângă numeroasele mele cunoștințe, mai am încă un prieten intim – melancolia mea. În mijlocul plăcerii, în mijlocul muncii, îmi face semn, mă cheamă deoparte, deși rămân prezent trupește. Melancolia mea este cea mai fidelă iubită pe care am avut-o – nu e de mirare că îmi întorc dragostea!
Dintre toate lucrurile ridicole, cel mai ridicol mi se pare, a fi ocupat – a fi un om care este vioi cu mâncarea și munca lui. Prin urmare, ori de câte ori văd o muscă așezându-se, în momentul decisiv, pe nasul unei asemenea persoane de afaceri; sau dacă este împroșcat cu noroi dintr-o trăsură care trece pe lângă el într-o grabă și mai mare; sau podul mobil se deschide înaintea lui; sau cade o țiglă și-l doboară mort, apoi râd cu poftă. Și cine, într-adevăr, ar putea să nu râdă? Ce fac, mă întreb, oamenii ăștia ocupați? Nu trebuie să fie clasificați cu femeia care, în confuzia ei cu privire la casa care ardea, a scos țâșnii? Ce lucruri mai importante, crezi, vor salva ei din marea conflagrație a vieții?
Lasă-i pe alții să se plângă că vremurile sunt rele. Mă plâng că sunt meschini; căci sunt fără pasiune. Gândurile bărbaților sunt subțiri și fragile ca dantelă, iar ei înșiși sunt slabi ca dantelăriile fete. Gândurile inimii lor sunt prea slabe pentru a fi păcătoase. Pentru un vierme ar putea fi considerat un păcat să adăpostească gânduri ca ale lor, nu pentru un om care este format după chipul lui Dumnezeu. Poftele lor sunt stăruite și lentețe, patimile lor sunt somnoroase; ei își fac datoria, aceste minți sordide, dar își permit, la fel ca evreii, să taie monedele doar puțin, gândindu-se că, dacă Domnul nostru le ține cont atât de atent, s-ar putea totuși să-l păcălească puțin. Luați-vă la ei! Prin urmare, sufletul meu se întoarce la Vechiul Testament și la Shakespeare. Acolo cel puțin cineva simte că are de-a face cu bărbați și femei; acolo cineva urăște și iubește, acolo cineva își ucide dușmanul și își blestemă neamul de-a lungul generațiilor – acolo cineva păcătuiește.
Așa cum, conform legendei, 3 Parmeniscus din peștera trofonică și-a pierdut capacitatea de a râde, dar și-a recuperat-o din nou pe insula Delos la vederea unui bloc informe care a fost expus ca imaginea zeiței Leto: la fel s-a întâmplat. mie. Când eram foarte mic am uitat în peștera Trophonian cum să râd; dar când am crescut și am deschis ochii și am contemplat lumea reală, a trebuit să râd și nu am încetat să râd de atunci. Am văzut că sensul vieții era să-mi câștig existența; scopul său, să devină judecător șef; că deliciile iubirii constau în căsătoria cu o femeie cu mijloace ample; că era binecuvântarea prieteniei să ne ajutăm unul pe altul în dificultăți financiare; acea înțelepciune era ceea ce majoritatea oamenilor presupuneau că este; că a dat dovadă de entuziasm pentru a ține un discurs și curaj, de a risca să fie amendat cu 10 dolari; că a fost cordialitate să spui „fie de acord, cu tine” după o masă; că a dat dovadă de evlavie să se împărtășească o dată pe an. a văzut asta și a râs.
Un lucru ciudat mi s-a întâmplat în visul meu. Am fost răpită în al șaptelea cer. Acolo stăteau adunați toți zeii. Ca o dispensă specială, mi s-a acordat favoarea de a avea o singură dorință. „Îți dorești tinerețe”, a spus Mercur, „sau frumusețe, sau putere sau o viață lungă; sau îți dorești cea mai frumoasă femeie, sau oricare dintre multele lucruri frumoase pe care le avem în comoara noastră? Alegeți , dar un singur lucru!" Pentru o clipă am fost pierdută. Apoi m-am adresat zeilor în felul acesta: „Mai onorabili contemporani, eu aleg un lucru – să am mereu râsul de partea MEA”. Niciun zeu nu a răspuns, dar toți au început să râdă. De aici am ajuns la concluzia că dorința mea a fost îndeplinită și am crezut că zeii știu să se exprime cu bun gust: căci cu siguranță ar fi fost nepotrivit să răspund cu gravitate: dorința ta a fost îndeplinită.
