Cine a simțit-o! Cine nu, cine nu va înțelege și tendința inevitabilă a omului de a (de)cădea, de neacceptat, precum și cultul înavuțirii cu orice preț.
Bolnavă
de sindromul nespusului, am așteptat un semn de dezlegare. Acesta a venit, când
nu mai speram să vină.
Uneori
prea copleșită de durere ca să pot spune ceea ce ar trebui să spun, fără
șovăială, să aduc vorba despre cum au vrut s-o pună sub interdicție… Doamne! Cine
să înțeleagă de ce nu pot, de ce nu se cuvine, o încercare riscantă să dezgrop ceea
ce părea că va pieri odată cu ea.
Când scriu,
soarele s-a deschis și a năvălit în cameră. Să fie un semn? Să fie lumina luminii
adevărului? Să fie cel ce mă scapă de povară, ferind-o de defăimare, fără a-i rosti
numele, deși gândul îmi e numai la ea? Sau poate la ziua aceea când oamenii se
vor cutremura la aflarea adevărului, la acel mâine când cineva va scrie, acel
mâine misterios, un contraargument la ce ar mai putea urma?
Cum vălul
a căzut și în ultimile clipe, cu o privire severă – o severitate nefirească,
simțindu-și ceasul, prinsă în vârtejul neliniștii ce-i sporea, în ateptarea
celor ce aveau să vină, a rostit ultima dorință. Fără să apuce să rostească
toate numele celor pe care nu i-a vrut acolo… adversari, martori, trădători.
Presimțindu-le lucrarea diabolică, le-a luat-o înainte. Așa a vrut Dumnezeu.
S-o apere de ei.
Poate
s-ar cuveni să mă stăpânesc, să îngrop în grădină fiecare cuvânt nelegiuit, fiecare
gând pervers, fiecare vorbă potrivnică, și în locul acela să crească un tei,
sau un nuc, să trăiască, fără să se rușineze de ei, fără să le crape obrazul de
tot ce făcuseră, gândiseră… dar degeaba; nebunia e mai tare ca rațiunea, ura e
mai înspăimântătoare ca iubirea, iar omul, omul de ieri, nu mai seamănă deloc
cu cel de acum.
Uneori
bucuriile te surprind, ca un joc... între paranteze, nicidecum în afară. Vin ca
și cum cineva le-a ursit undeva, cândva. Iar în zilele acestea însorite de toamnă,
au izvorât din locul unde puteai să visezi lângă idealul de liric-model și
universul atât de știut. A fost prima ieșire în lume după ce și-a săvârșit
lucrarea... cu o carte în dar pentru viitor. Un preludiu la un zbor de vineri. Ca
să fii fericit, întotdeauna trebuie să iubești ce faci. Ca și cum faci ceva fără
interes, pentru cineva care și-a trăit viața ca și cum ar fi pierdut totul. Ca și
cum după ce a fost prinsă în mrejele durerii de a o pierde, a pornit pe urmele
ei. Aducând poveștile mai aproape de leagănul brâncușian și al meu. Aici unde a
poposit o clipă pe acordurile unei rapsodii de toamnă, iar florile aveau timp
numai pentru noi.
Mulțumesc,
A.R.! Această imagine îmi stârnește în suflet setea de neoprit a dragostei
dezinteresate. Cu povești de ieri, de azi și povești neștiute, povestea noastră
trebuie să urmeze.
Pe aceleași calde și luminoase zile.
Eli
Gîlcescu
