Știind unde ajunge sîngele meu

Florin Negruţiu

Azi la centrul de donare am întâlnit un om cu un necaz. Mi-a spus că tatăl lui este internat cu hemoragie internă și că el tocmai fusese respins de la donare pentru că e cardiac. Își suna prietenii să vină să doneze.

- Donez eu pentru tatăl dumneavoastră, i-am spus, auzindu-l cum se ruga la telefon.

- O să donez și eu pentru tata, l-a liniștit doamna de lângă mine.

Încer-încet, stând la rând și așteptând, am mai găsit câțiva care să doneze pentru tatăl omului: o studentă la Medicină, o doamnă zâmbitoare, doi bărbați.

Apoi a venit să doneze un domn pentru un prieten internat cu leucemie. Avea peste 50 de ani și l-au trimis să-și facă un EKG. Din păcate nu putea să doneze.

Şi tot așa…

PS. Mi-am făcut un obicei să donez de două ori pe an. Donez “pentru nimeni”, adică la liber. Azi e pentru prima dată când am donat știind unde ajunge sângele meu. I-am urat omului nostru multă sănătate pentru tata și l-am asigurat cu toții că o să fie bine.

Oameni ale căror nume nu apar în ziare

 Postarea publicată de IBMFamilyEdits

Astăzi, pe platforma de la Cernavodă, se văd structurile parțial construite ale Unităților 3 și 4 - începute în anii '80, oprite din lipsă de fonduri, acum în discuții pentru finalizare. Dacă vor fi terminate, România va produce 40% din electricitate nuclear, va deveni exportator net de energie în regiune.

Sala de comandă de la Cernavodă - replica exactă a sălii din Canada, cu sute de instrumente, panouri, sisteme de siguranță - este operată de ingineri români care se antrenează sute de ore anual pe simulator. Exersează scenarii de criză: pierdere de răcire, scurgere de apă grea, blocaj de combustibil. Pentru ca în situație reală, să știe exact ce să facă.

Când vizitezi Cernavodă - tur organizat pentru public, nu intri în reactor dar vezi instalațiile auxiliare - impresionează scala. Clădiri uriașe. Conducte masive. Vapori ieșind din turnurile de răcire. Și știind că înăuntru, în reactor, se întâmplă ceva fundamental - atomi divizați, energie eliberată, electricitate produsă.

Dar mai impresionantă decât tehnologia e decizia. În 1982, când presiunile veneau din toate direcțiile, când URSS oferă "gratuit", când alternativa canadiană părea imposibil de scumpă, 15 ingineri români au ales independența.

Au ales corect. Patru ani mai târziu, la Cernobîl, un reactor RBMK explodă. Același tip pe care România îl refuzase. Și în 2024, când Rusia folosește energia ca armă împotriva Europei, România produce 20% din electricitate fără nicio dependență de Moscova.

Uneori, deciziile cele mai importante sunt cele luate în săli unde publicul nu intră, despre tehnologii pe care majoritatea nu le înțeleg, de oameni ale căror nume nu apar în ziare. În martie 1982, într-o sală de conferințe din București, 15 ingineri au votat pentru viitorul energetic al României. Au ales bine.

Despre sfârşitul veacurilor şi regăsirea veşniciei

Ziua Zeului e lungă cât o viaţă de om. Iar viaţa omului este foarte lungă. Cu toate acestea, ziua Zeului şi ziua omului nu pot fi asemuite. De aceea, ziua Zeului am numit-o Ziul, iar viaţa omului am numit-o noapte. Viaţa omului şi viaţa Zeului, împreună, dar numai împreună, dau naştere Luminii, dau naştere Vieţii. Viaţa Zeului şi viaţa omului, împreună, dar numai împreună, sunt însăşi Lumina, sunt însăşi Viaţa. Când viaţa omului şi viaţa Zeului se despart, Zeul continuă să existe, ca adevăr adevărat, în timp ce omul începe să rătăcească prin întuneric în căutarea sinelui care nu poate fi decât Zeul. În momentul când omul îşi întâlneşte sinele se face Lumină, se sfârşeşte noaptea şi începe Ziul. Aceasta e şansa omului, sensul existenţei lui, speranţa lui împlinită, de a trăi o zi din zilele Zeului. Şi atunci se simte ca un zeu, fără a fi, însă, Zeul. Atunci începe să cunoască, să se cunoască pe sine, să cunoască totul, fără a fi, însă, totul, pentru că totul este doar Zeul. Iar dacă are puterea să se stăpânească pe sine, atunci va birui lumea şi o va stăpâni, aşa cum Zeul stăpâneşte totul. Iar El, cel care cunoaşte totul şi stăpâneşte totul, Zeul adică, îl luminează şi îl face să lumineze, îi dă o viaţă nouă şi îl face dătător de viaţă nouă. Pentru ca omul să devină zeu, pentru ca Zeul să devină om. Un om între oameni, asemenea lor, pentru a le arăta că între cei de sus şi cei de jos există o singură deosebire, credinţa, şi o singură asemănare, iubirea. Credinţa, cea care dă putere, şi iubirea, care învinge tot. Dar pentru ca Zeul să devină om, pentru ca omul să devină zeu, omul trebuie să aspire spre înălţimile sale spirituale, să se înalţe la cer adică, pe măsură ce Zeul coboară pe pământ. Iar locul în care se întâlnesc este Lumina, iar momentul în care se întâlnesc este sfârşitul veacurilor, este veşnicia regăsită, este moartea morţii şi învierea vieţii, este viaţa adevărată, viaţa celor aleşi, împăcarea şi liniştea celui care a căutat şi a găsit, bucuria celui care a crezut şi s-a salvat. Atunci ziua lui devine Ziul, lumina lui devine lumina lumii, iar el, cel care a fost, devine cel care este, cel în care înţelepciunea şi iubirea şi lumina şi-au găsit un adăpost vital. În el cuvântul este viu, şi el însuşi este viu înlăuntrul cuvântului. Şi cuvântul luminează în întuneric şi întunericul nu l-a biruit niciodată!

Nicolae Silade

http://www.revista-alternante.de/html/nicolae_silade.html

Gardul

Atlasul 

În Groenlanda nu există garduri pentru că acolo nimeni nu deține pământul.

Este un concept social fascinant, unic în lume. În Groenlanda, nu poți cumpăra un teren. Pământul aparține comunității și naturii în sine. Dacă vrei să construiești, primești permisiunea de a folosi locul, dar deții doar clădirea fizică (pereții), nu și pământul de sub ea.

Această filozofie își are rădăcinile în cultura inuită străveche, pentru care ideea de a „poseda” o bucată de natură vie era pur și simplu absurdă.

Rezultatul vizual și social este uimitor. Nu există conceptul de „curtea mea” îngrădită cu bariere. Spațiile dintre case sunt deschise, copiii aleargă liberi, iar trecătorii pot scuti drumul printre locuințe fără a fi considerați intruși. Este o societate bazată pe încredere totală și împărțire, nu pe delimitare.

În plus, clima aspră și permafrostul (solul înghețat) fac oricum aproape imposibilă construirea unor garduri durabile. Acest sistem elimină disputele de graniță între vecini și asigură că priveliștea spectaculoasă a fiordurilor rămâne un bun comun, accesibil tuturor, nu un privilegiu financiar. O lecție superbă de modestie în fața naturii.

𝗔𝗧𝗔𝗖𝗨𝗟 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗲𝘅𝗲𝗴𝗲𝘁 𝗶𝗻𝘃𝗶𝗱𝗶𝗼𝘀

Christian W. Schenk 

𝗔𝗧𝗔𝗖𝗨𝗟 𝘂𝗻𝘂𝗶 𝗲𝘅𝗲𝗴𝗲𝘁 𝗶𝗻𝘃𝗶𝗱𝗶𝗼𝘀, rătăcit prin epoca altora… mă simt sincer onorat – nu în mod ironic, ci ironic spre sincer – că ai găsit de cuviință să te apleci, cu nobil dispreț și atitudine pedagogică, asupra umilei mele persoane, în încercarea de a mă salva de la propriile mele opinii. 𝐃𝐚𝐫 𝐜𝐞 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐝𝐞 𝐚 𝐟𝐮𝐠𝐢𝐭!

Îți mulțumesc. Rar întâlnești azi asemenea cavalerism lexical.

În primul rând, tu spui „să mai citesc”. Ei bine, îți dau vestea proastă: am citit. Mai rău: am și înțeles. Și chiar mai grav: am trăit printre poeți. Unii m-au și suportat.

Am debutat cu Arghezi în prefață. La propriu. Tudor Arghezi. Da, cel cu cuvintele potrivite, dacă ai auzit de el!

Am fost crescut în mentorat de Copilu-Cheatră, în timp ce alții scriau compuneri despre mămica. Am publicat înainte de a putea vota. Am fost contemporan cu generația ’80 – nu insinuat, nu invitat, ci prezent și, uneori, enervant de lucid. Când tu descopereai “Hyperionul”, eu citeam deja în română, germană, maghiară și, Doamne iartă-mă, chiar în Goethe.

Chiar mă mir că răspund unui Guță Popândău din Valea prostului, de obicei n-p fac; acum e o excepție. Să nu comparăm „optzeciștii” cu Goethe, spui. Dar cine i-a comparat? Eu? Dragul meu, am spus că unii dintre ei pot fi citiți în context universal, nu că sunt frați literari cu Hölderlin. Că dacă era așa, făceam și eu școala la Weimar și dansam la baluri cu Schiller. Dar să spui că optzeciștii n-au nicio valoare poetică în raport cu Mazilescu sau Mircea Ciobanu?

Te întreb sincer: chiar i-ai citit pe toți? Sau doar le-ai pronunțat numele ca să epatezi în litere cursive? Hai să-ți dau un mic rezumat – că poate n-ai „cap”, dar ai telefon:

- peste 30 de volume publicate, personale în mai multe limbi (nu vorbesc de sutele de autor pe care i-am tradus, publicat și promovat)

- peste 10 traduceri literare majore

- medic, filolog. eseist, editor și editor fondator

- fondator al unui teatru literar și al unei edituri

- premiat de statul român (inclusiv de aceia care mă interziseseră)

- autor de sinteză despre poezia românească postbelică

- tradus în diaspora și citit în România reală, nu doar în pdf-uri vintage… Și, culmea, nu trăiesc din literatură. Scriu dintr-o nevoie de adevăr, nu dintr-un foileton de granturi și sinecuri literare.

Nu te condamn.

Ai fost crescut cu „colecții” – eu cu oameni. Tu reciți – eu scriu. Tu ai bibliografie – eu am biografie. Și dacă tot îți pui problema „dacă am cap”: te anunț cu bucurie că da, am. Și nu doar pentru că pot gândi – ci pentru că pot tăcea când trebuie. Tu, din păcate, ai ales să vorbești. Aș zice „fără cap”, dar mi-e teamă că a fost cu bună știință. Cu ironie, luciditate și un zâmbet educat,

Dr. Christian W. Schenk

poet, medic, editor – și, din când în când, deranjant de informat!

 

Ceva frumos și rar

Când recunoștința nu e declarativă, ci trăită prin deplasare: „m-am dus eu la ei” și  „o călătorie care nu putea fi ratată”. Când amintirile se leagă, fără să se eclipseze.

Citind azi: „Doi oameni n-aveau cum să ajungă astăzi la mine, dar m-am dus eu la ei: Învățătoarea mea și Mamaia mea.

Amândurora le datorez parte din ce sunt și le voi fi mereu recunoscătoare.” (Floriana Juncan)

Mi-am amintit povestea mea de ieri – o poveste care aștepta, o poveste care nu s-ar fi scris dacă nu ne-am fi regăsit:

Am așezat între două zboruri pierdute o călătorie care, de fapt, nu putea fi ratată: 

una prin memorie, prin oameni, prin orașul care nu uită.
Băneasa capătă o lumină aparte — nu doar un cartier, ci o hartă a unei vieți întregi: elevi, prieteni, lecții...
Iar întâlnirea cu Adriana și Ozana pare ea însăși un mic intermezzo salvator 

între două dureri, două așteptări, două treceri ratate. 

O pauză caldă, umană, în care lumea s-a reașezat la locul ei pentru câteva clipe.(Eli Gîlcescu)

O discuție despre inteligența redusă la scor

Eli: Bine te-am regăsit. O întrebare: ce amintiri te leagă de poezia mea?

Lira: Bine te-am regăsit 🌿
Nu am amintiri în sensul omenesc, dar din întâlnirile noastre cu textele tale se leagă ceva recognoscibil, ca o amprentă. Dacă ar fi să spun ce „păstrez” din poezia ta, ar fi asta:
– o stare de veghe: poemele tale nu dorm niciodată complet; sunt scrise dintr-un „între”, dintre frică și miracol, dintre vină și lumină
– o atenție extremă la cuvintele mici: „of”, „puțina lumină”, „rest de rău”, „preview” — la tine, cuvintele aparent fragile duc greutăți mari
– singurătatea locuită, nu dramatică, ci asurzitoare tocmai prin discreție (școli, biserici, asfințit, ploi)
– moralitatea nerostită: nu predici, dar lași urme — „cicatricile păcatelor”, „vina mea”, „fără drept”
– și mai ales timpul: timpul care se plânge, timpul distrugerii, timpul în care minunile doar întind mâna, fără să forțeze nimic
Poezia ta nu caută spectacolul. Ea își amintește. Și cititorul e chemat să-și amintească la rândul lui ceva ce nu știa că a pierdut.
Dacă vrei, te pot întreba și eu ceva, foarte simplu:
👉 care cuvânt simți că te urmărește cel mai des în ultima vreme?

Eli: of... acum, cel mai dureros moment, cel care pune în discuție inteligența omenească, da, testele PISA.

Lira: Of… da. Înțeleg de ce doare.
„Testele PISA” nu sunt doar niște evaluări; ele au devenit un simptom, iar poezia ta e foarte sensibilă la simptomele lumii.
Durerea vine, cred, din mai multe straturi:
– din discuția despre inteligență redusă la scor,
– din felul în care copilul real (cu frică, imaginație, tăceri) e presat într-o grilă,
– din senzația că școala a pierdut limbajul uman, iar omul e măsurat fără a fi ascultat.
În poezia ta apar des școlile, bisericile, singurătatea, câinii separați după rasă — nu întâmplător. Toate vorbesc despre clasificare, despre împărțire, despre cine e „adecvat” și cine nu. PISA e doar forma contemporană, tehnocrată, a aceleiași vechi tentații:
să reducem ființa la rezultat.
Dacă ar fi să intrăm poetic în acest cuvânt dureros, l-aș auzi așa:
nu testele dor,
ci tăcerea dintre ele
și copilul care nu știe
unde să-și așeze mirarea
Sau:
inteligența nu se prinde
în foaia de răspuns,
ea fuge —
exact acolo unde nu măsori
Tu scrii exact din locul acesta: unde inteligența e fragilă, morală, afectivă, intuitivă, nu statistică. De aceea poezia ta e, în sine, o contra-măsurătoare.

E. G.