Solomon Marcus Regal de cultura 01

O dorință, un vis, o chemare

Note de autor sau o cale de îndreptare și lumină

pentru toată lumea, un jurnal de călătorie. De la primii cititori (prieteni de acasă),

și eu, pregătită pentru această călătorie, într-o zi, neomisă din calendare pe aici,

de 13 ianuarie – zi norocoasă – în compania autorului Dan Pally (calde felicitări!).

Sub presiunea îndoielii și a introspecției personale, o experiență profundă și memorabilă, un ghid al emoțiilor în „Miracole pe Camino Portughez”, Editura MyBestseller 2023.  Cartea începe cu un citat. Cum se termină? Deocamdată, Camino mă așteaptă. Cu acest gând de bucurie, mulțumesc pentru invitație și provocare.

O experiență profundă și memorabilă: citesc, scriu pentru a înțelege cum poți parcurge o lume de unul singur.

Atunci când te-a invitat autorul, nu poți să refuzi. Lași totul de-o parte, și te pregătești.

Ce faci dacă nu poți trăi altfel, ce faci când autorul a pornit la drum sub presiunea îndoielii și a introspecției personale.

Te întrebi „cum ar fi dacă”. Și tot gândindu-mă la „ce ar fi dacă”, era ca și cum aș fi trecut prin acele locuri. Un loc tăinuit, la adăpost de restul lumii, un loc încălzit de soare și de frumusețea ciudată a viselor mele.

Unii oameni cred că, dacă călătoresc cât mai departe, le sunt iertate păcatele, și cu cât e mai greu drumul, cu atât mai repede se vor curăța de ele.

Am călătorit în multe locuri, departe de țară, de la Banias până la Aleph și Palmira, în marele bazar din Istanbul și la Biserica Sfânta Sofia (Sfânta înțelepciune), una dintre cele mai mari și mai impresionante clădiri din lume. Am văzut cum se schimbă oamenii și anotimpurile, am văzut locuri unde timpul parcă era în nemișcare.

Până când aici a început totul! Da, nici n-ai putea înțelege, nici semnele când am început să visez... locuri. Despre ele, într-un alt episod.

 

Eli Gîlcescu

Ianuarie 2024, Burlington

Gânduri la început de an

 Auzi ce aud și eu?

Când toate bucuriile vin dintr-un singur loc, se grăbesc, sfătos, atât de aproape, neașteptat, în acest început de an și „încă o zi”, ca o adiere ușoară

Într-o simfonie a prieteniei

Există o voce care îmi aduce aminte de ce a fost mai înainte, oricât s-au zbătut unii să nu existe nicio urmă. Există, și nu de azi, de ieri. Există încă dinaintea multora. (Eli Gîlcescu)

Coca Vulpe:

„Nu pot să cred, că uităm de această dată importantă – 1 Ianuarie, zi a începutului Noului An, zi în care s-a născut OMUL INIȚIATIVELOR în viața dascălilor din întreaga țară!

Dumnezeu m-a adus în școala în care E. G. era un dascăl cu renume. Câte calități am putut descoperi în această făptură? Inteligența, spontaneitatea, corectitudinea, iubirea pentru copii și colegi, respectul pentru om, loialitatea, dăruirea de sine… o chintesență prin care încerc să definesc profesorul aflat în apogeul meseriei.

Lecțiile dnei erau, fiecare dintre ele, indiferent de disciplina, modele pentru toți cei ce doreau să învețe sau să se perfecționeze în profesie. Orele de muzică deveneau altare în care vioara magică făcea să tresalte micile inimioare ale elevilor iubitei și respectabilei mele prietene.

Punctul culminant al definirii personalității sale a fost momentul revoltei profesorilor din școala noastră și apoi, din întreaga țară. În fruntea protestatarilor, a transformat Școala Nr. 7 din București în spațiul care urma să adune forțele pentru obținerea titularizării profesorilor din țara întreagă. Așa a fost E. G. Cu forța verbului, cu inteligența-i sclipitoare a reușit să obțină pâinea meritată de toți suplinitorii țării.

Apoi parcursul ei a condus-o către funcții binemeritate în învățământul românesc.

In perioada concediului final, s-a dedicat scrisului, exprimându-și fenomenal trăirile.

Mi-am permis o scurtă retrospectivă asupra unei vieți complexe, înainte de a-i adresa prețioasei noastre colege, tradiționalul „La mulți ani”, odată cu urările mele de sănătate, de belșug, de succese, de mulțumire pentru ce a reprezentat pentru școală și profesorii țării!

Te iubesc, te respect și te admir, draga mea, E. G. și te rog să mă ierți, dacă nu am reușit să-ți conturez portretul tău onorabil!

Reține: tu ești omul pâinii pentru mulți dintre cei „ținuți” suplinitori în mod intenționat!”

1 Ianuarie 2024, Facebook, Forever Școala 7

Mai ții minte?

„Unele prietenii sunt eterne…”

Clase cu calorifere improvizate, și când ajungeam la tine, în mijlocul camerei ardeam o lampă cu gaz. Și ne încălzeam. Mă sâcâie și acum amintirea acelor vremi. Mă sâcâie pentru că tremuram de frig alături de copii. Chiar și în întunericul de acasă. Și asta ne unea. Și ne întărea. Pentru că Dumnezeu ne-a dat putere pentru lucrarea noastră. Pentru ceasul nostru. Și cât de frumos să biruiești cu dragoste în toate.

Atunci, Crăciunul era și Crăciunul tău. Unii își doreau o mașină, sau o casă, poate un copil. Câte nu-ți poți dori în ziua de Crăciun! Te gândeai numai la ziua de mâine. Ce dezamăgiri vor veni? Și cum le vei rezista?

Mulți ani m-am învârtit în jurul tău, fără să simt diferența dintre noi. Uneori plângeai de durere și umilință. Te vedeam, te auzeam tot mai des.

Aveai ceva din răbdarea lui Iov. „De aceea nu este răsplătit numai cel care face binele, ci și cel care îndură cu răbdare răul.“

Când te priveam, cum să nu fiu curioasă, să știu ce se întâmplă.

Erai la mâna „lor“ în fiecare vară-toamnă. Cu „îngăduință“, îți ofereau un statut fragil, pentru că erai mai ușor de condus.

Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii. Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre noi, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig alături de tine. Cu ultima rămășiță de speranță, de muncă, de pasiune.

Uneori mai tânjește inima după un astfel de gest. Mai ales când întâlnesc tineri care nu știu să scrie. E inadmisibil. Să lași în nesiguranța și întuneric școala. E ca și cum te-ai despărți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic.

 

Eli Gîlcescu

Gânduri la sfârșit de an

Chris Irinoiu

UN GÂND PE ZI...

E ultimul de anul acesta. Gândesc să încep cu un video-blog de la anul. Doar a scrie nu pare sa ajute. Se stie doar ca 80% din comunicare este non-verbala.

Al treilea an de la reîntoarcerea mea în țară s-a scurs. Eu încă refuz să mă (re)adaptez și opun rezistență la ce se întâmplă aici. Dacă nu as fi avut ostrovul acela creat de putinii prieteni adevărați, m-ar fi mâncat de mult ipocrizia, gelozia, invidia si răutatea extremă a celor care analizează cum pot să îți pună piedici, ca sa nu cumva sa prosperi, sau ca sa para ei mai buni.

Constat cu regret ca materialismul dialectic face furori si s-a infiltrat în români. Crezul că dacă ai ești suficient pare sa gonfleze ego-urile majorității și de aceea verticalitatea si standardele de moralitate inalta sunt opționale, supuse relativismului, ceea ce face mai ușor de corupt pe cei cu intelect slab sau cu educație precară.

România are mulți oameni bogați, dar prea puțini dintre ei sunt valoroși. Prin valoare inteleg ceea ce reprezinta un individ atunci cand anulezi din peisaj posesiunile si conturile sale bancare. Tristețea e mare de aceea. Cum de ce? Pentru că este lege că aceia care au banii, au puterea de a face si a desface.

Problema este ca in Romania majoritatea averilor nu au fost făcute prin muncă, abilități sau idei extraordinare. Cei care le-au facut astfel sunt acei foarte putini de care pomeneam. Cu unii dintre ei mă cunosc. Pe aceștia îi scot din ecuație. Sunt oameni inteligenți, care realizeaza că, cel puțin în acest moment, caracatița alcătuită din indivizi care s-au lasat corupti pentru privilegii personale de sistemul (si el corupt) instalat în România încă din 1944, căruia i s-a făcut si i se face doar face-lifting din 1989, au prea multă forță financiară.

Eu? Aici. În lumea aflata în mișcare browniană a celor neînsemnați. Zac aici si lupt cu câinii. Ăia mici. Potăile. Javrele. Nu ii vezi. Nu au curajul să iti spună în față ceea ce au de spus. Doar simți intrigile ce se țes in jurul tău. Poți bănui cine sunt intriganții judecând după dovezile circumstanțiale și rezultatele acțiunilor unora. Dezamăgitor este că unii îndrăznesc să isi spună prieteni, dar stau in preajma doar pentru a apuca sa gaseasca ceva ce ai spus sau ai plănuit, ca sa le folosească si sa iti mai puna un zid sau o bariera. Deocamdată îi las in pace. Sunt curios cât pot.

Nefericiți, răi, geloși, invidioși, plini de frustrări și regrete, toți aceștia fac din bășcălie și atacurile subversive de gherilă socială un sport ce îi face să se simtă demiurgi în universul de câțiva milimetri pătrați pe care îl pot controla, deși sunt conștienți de exacta lor valoare. Amuzant este că toată șleahta asta ce acționează în stil stalinist crede, ca și struțul care își baga capul în nisip ca să nu i se vadă fundul, că este experta în manipulare perversa.

Au fost si ceva bucurii, nu pot să zic nu. Oazele mele de fericire. Iesirile cu trupa, îndeosebi cele de la Sebiș si Ineu, elevii mei la chitară, cei câțiva prieteni rămași si puținele ieșiri la o cafea, toate mi-au dat o gura de aer curat in îmbâcseala generală și mi-au ținut pe linia de plutire sănătatea minții, chiar dacă a fost nevoie să mă (re)apuc de fumat după vreo doisprezece-treisprezece ani și am inceput să mă comport si eu ca si cei pe care numai ce i-am criticat, cedând, din ce în ce mai des spre rușinea mea, impulsurilor de moment.

Românismele incearcă să mă năpădească, dar daca vor reusi, multi vor regreta că au stârnit furtuna, după care, ca un prost ce sunt, voi regreta eu că m-am coborât la nivelul lor, chiar dacă meritau, doar pentru ca urăsc ipocrizia si lipsa de bun simț. Dar, dacă te bagi în troaca porcilor nu ai cum să nu te murdărești. Sper sa reușesc să mă țin totuși deoparte și în anul ce vine.

În aceste condiții de mediu, a mai trecut un an. Nu îmi fac mari speranțe că se vor schimba multe in următorul. Pot doar promite că am rămas același, sunt setat pe acelasi mod "whenever I am challenged I get better" si că aleg să vă iubesc chiar daca sentimentele nu sunt reciproce. Vă tzuc. La mulți ani!

O fi adevărat că fiecare om are steaua sa norocoasă

Cine a simțit-o! Cine nu, cine nu va înțelege și tendința inevitabilă a omului de a (de)cădea, de neacceptat, precum și cultul înavuțirii cu orice preț.

Bolnavă de sindromul nespusului, am așteptat un semn de dezlegare. Acesta a venit, când nu mai speram să vină.

Uneori prea copleșită de durere ca să pot spune ceea ce ar trebui să spun, fără șovăială, să aduc vorba despre cum au vrut s-o pună sub interdicție… Doamne! Cine să înțeleagă de ce nu pot, de ce nu se cuvine, o încercare riscantă să dezgrop ceea ce părea că va pieri odată cu ea.

Când scriu, soarele s-a deschis și a năvălit în cameră. Să fie un semn? Să fie lumina luminii adevărului? Să fie cel ce mă scapă de povară, ferind-o de defăimare, fără a-i rosti numele, deși gândul îmi e numai la ea? Sau poate la ziua aceea când oamenii se vor cutremura la aflarea adevărului, la acel mâine când cineva va scrie, acel mâine misterios, un contraargument la ce ar mai putea urma?

Cum vălul a căzut și în ultimile clipe, cu o privire severă – o severitate nefirească, simțindu-și ceasul, prinsă în vârtejul neliniștii ce-i sporea, în ateptarea celor ce aveau să vină, a rostit ultima dorință. Fără să apuce să rostească toate numele celor pe care nu i-a vrut acolo… adversari, martori, trădători. Presimțindu-le lucrarea diabolică, le-a luat-o înainte. Așa a vrut Dumnezeu. S-o apere de ei.

Poate s-ar cuveni să mă stăpânesc, să îngrop în grădină fiecare cuvânt nelegiuit, fiecare gând pervers, fiecare vorbă potrivnică, și în locul acela să crească un tei, sau un nuc, să trăiască, fără să se rușineze de ei, fără să le crape obrazul de tot ce făcuseră, gândiseră… dar degeaba; nebunia e mai tare ca rațiunea, ura e mai înspăimântătoare ca iubirea, iar omul, omul de ieri, nu mai seamănă deloc cu cel de acum.

Uneori bucuriile te surprind, ca un joc... între paranteze, nicidecum în afară. Vin ca și cum cineva le-a ursit undeva, cândva. Iar în zilele acestea însorite de toamnă, au izvorât din locul unde puteai să visezi lângă idealul de liric-model și universul atât de știut. A fost prima ieșire în lume după ce și-a săvârșit lucrarea... cu o carte în dar pentru viitor. Un preludiu la un zbor de vineri. Ca să fii fericit, întotdeauna trebuie să iubești ce faci. Ca și cum faci ceva fără interes, pentru cineva care și-a trăit viața ca și cum ar fi pierdut totul. Ca și cum după ce a fost prinsă în mrejele durerii de a o pierde, a pornit pe urmele ei. Aducând poveștile mai aproape de leagănul brâncușian și al meu. Aici unde a poposit o clipă pe acordurile unei rapsodii de toamnă, iar florile aveau timp numai pentru noi.

Mulțumesc, A.R.! Această imagine îmi stârnește în suflet setea de neoprit a dragostei dezinteresate. Cu povești de ieri, de azi și povești neștiute, povestea noastră trebuie să urmeze.

Pe aceleași calde și luminoase zile.

Eli Gîlcescu

Așteptând un gând prieten

și

... sau amintiri despre un librar pentru o zi (Librăria „Mihai Eminescu”), ceainării literare (Biblioteca Județeană „Christan Tell” și Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”), teatru stradal și candidați la fericire (Teatrul „Elvira Godeanu”), într-un aprilie 2016 în care am îmbrăcat în sărbătoare regiunea. 

O zi în care am fost în armonie cu poezia, am citit o carte cu Ileana Vulpescu și am ascultat un microrecital Florin Berculescu (pian).

Dar când așteptam un gând prieten despre acele zile, ca un trăsnet a căzut asupra mea marea pierdere de viață. Pentru mulți dintre noi ceva în interior a murit. Așa dintr-odată. Și cum să nu mă întristez, cum să nu se întristeze și prietenii mei!

Câtă trebuință mai aveam de ea! Câte nevoi aveau și tinerii! Lor ar trebui să mă adresez, mai întâi. Să urmeze calea ei. Calea cea dreaptă. 

Era atât de aproape de ceea ce trebuia făcut. Și noi, așteptând-o cu alte surprize, alte „stări de mirare“, atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditații, reflecții critice, emoție, bucurie, plăcerea lecturii, joc al minții și al spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc și în normalitate, curiozități disciplinate, rigori netensionate și, mai ales, IUBIRE DE OAMENI, necondiționată cuprindere a lumii în suflet”.

Așteptând-o să găsească prilejul prielnic pentru alte idei și să lupte pentru ele. Chiar dacă ne-a avertizat despre urgența ei, dar și despre „năbădăioasa fire omenească, condamnată să trăiască suportând suferința. Și, mai rău, să conviețuiască (in)conștient cu ea”.

O vom aștepta de acum „între nerosturile lumii, printre „rănile deschise“ și sângerânde ale unui sistem care și-a pierdut ultimul apărător”.

Dar despre toate acestea voi mai vorbi. 

In memoriam Elena Roată

29.09.2022

Eli Gîlcescu