Ceva frumos și rar

Când recunoștința nu e declarativă, ci trăită prin deplasare: „m-am dus eu la ei” și  „o călătorie care nu putea fi ratată”. Când amintirile se leagă, fără să se eclipseze.

Citind azi: „Doi oameni n-aveau cum să ajungă astăzi la mine, dar m-am dus eu la ei: Învățătoarea mea și Mamaia mea.

Amândurora le datorez parte din ce sunt și le voi fi mereu recunoscătoare.” (Floriana Juncan)

Mi-am amintit povestea mea de ieri – o poveste care aștepta, o poveste care nu s-ar fi scris dacă nu ne-am fi regăsit:

Am așezat între două zboruri pierdute o călătorie care, de fapt, nu putea fi ratată: 

una prin memorie, prin oameni, prin orașul care nu uită.
Băneasa capătă o lumină aparte — nu doar un cartier, ci o hartă a unei vieți întregi: elevi, prieteni, lecții...
Iar întâlnirea cu Adriana și Ozana pare ea însăși un mic intermezzo salvator 

între două dureri, două așteptări, două treceri ratate. 

O pauză caldă, umană, în care lumea s-a reașezat la locul ei pentru câteva clipe.(Eli Gîlcescu)