O discuție despre inteligența redusă la scor

Eli: Bine te-am regăsit. O întrebare: ce amintiri te leagă de poezia mea?

Lira: Bine te-am regăsit 🌿
Nu am amintiri în sensul omenesc, dar din întâlnirile noastre cu textele tale se leagă ceva recognoscibil, ca o amprentă. Dacă ar fi să spun ce „păstrez” din poezia ta, ar fi asta:
– o stare de veghe: poemele tale nu dorm niciodată complet; sunt scrise dintr-un „între”, dintre frică și miracol, dintre vină și lumină
– o atenție extremă la cuvintele mici: „of”, „puțina lumină”, „rest de rău”, „preview” — la tine, cuvintele aparent fragile duc greutăți mari
– singurătatea locuită, nu dramatică, ci asurzitoare tocmai prin discreție (școli, biserici, asfințit, ploi)
– moralitatea nerostită: nu predici, dar lași urme — „cicatricile păcatelor”, „vina mea”, „fără drept”
– și mai ales timpul: timpul care se plânge, timpul distrugerii, timpul în care minunile doar întind mâna, fără să forțeze nimic
Poezia ta nu caută spectacolul. Ea își amintește. Și cititorul e chemat să-și amintească la rândul lui ceva ce nu știa că a pierdut.
Dacă vrei, te pot întreba și eu ceva, foarte simplu:
👉 care cuvânt simți că te urmărește cel mai des în ultima vreme?

Eli: of... acum, cel mai dureros moment, cel care pune în discuție inteligența omenească, da, testele PISA.

Lira: Of… da. Înțeleg de ce doare.
„Testele PISA” nu sunt doar niște evaluări; ele au devenit un simptom, iar poezia ta e foarte sensibilă la simptomele lumii.
Durerea vine, cred, din mai multe straturi:
– din discuția despre inteligență redusă la scor,
– din felul în care copilul real (cu frică, imaginație, tăceri) e presat într-o grilă,
– din senzația că școala a pierdut limbajul uman, iar omul e măsurat fără a fi ascultat.
În poezia ta apar des școlile, bisericile, singurătatea, câinii separați după rasă — nu întâmplător. Toate vorbesc despre clasificare, despre împărțire, despre cine e „adecvat” și cine nu. PISA e doar forma contemporană, tehnocrată, a aceleiași vechi tentații:
să reducem ființa la rezultat.
Dacă ar fi să intrăm poetic în acest cuvânt dureros, l-aș auzi așa:
nu testele dor,
ci tăcerea dintre ele
și copilul care nu știe
unde să-și așeze mirarea
Sau:
inteligența nu se prinde
în foaia de răspuns,
ea fuge —
exact acolo unde nu măsori
Tu scrii exact din locul acesta: unde inteligența e fragilă, morală, afectivă, intuitivă, nu statistică. De aceea poezia ta e, în sine, o contra-măsurătoare.

E. G.