Gânduri la sfârșit de an

Chris Irinoiu

UN GÂND PE ZI...

E ultimul de anul acesta. Gândesc să încep cu un video-blog de la anul. Doar a scrie nu pare sa ajute. Se stie doar ca 80% din comunicare este non-verbala.

Al treilea an de la reîntoarcerea mea în țară s-a scurs. Eu încă refuz să mă (re)adaptez și opun rezistență la ce se întâmplă aici. Dacă nu as fi avut ostrovul acela creat de putinii prieteni adevărați, m-ar fi mâncat de mult ipocrizia, gelozia, invidia si răutatea extremă a celor care analizează cum pot să îți pună piedici, ca sa nu cumva sa prosperi, sau ca sa para ei mai buni.

Constat cu regret ca materialismul dialectic face furori si s-a infiltrat în români. Crezul că dacă ai ești suficient pare sa gonfleze ego-urile majorității și de aceea verticalitatea si standardele de moralitate inalta sunt opționale, supuse relativismului, ceea ce face mai ușor de corupt pe cei cu intelect slab sau cu educație precară.

România are mulți oameni bogați, dar prea puțini dintre ei sunt valoroși. Prin valoare inteleg ceea ce reprezinta un individ atunci cand anulezi din peisaj posesiunile si conturile sale bancare. Tristețea e mare de aceea. Cum de ce? Pentru că este lege că aceia care au banii, au puterea de a face si a desface.

Problema este ca in Romania majoritatea averilor nu au fost făcute prin muncă, abilități sau idei extraordinare. Cei care le-au facut astfel sunt acei foarte putini de care pomeneam. Cu unii dintre ei mă cunosc. Pe aceștia îi scot din ecuație. Sunt oameni inteligenți, care realizeaza că, cel puțin în acest moment, caracatița alcătuită din indivizi care s-au lasat corupti pentru privilegii personale de sistemul (si el corupt) instalat în România încă din 1944, căruia i s-a făcut si i se face doar face-lifting din 1989, au prea multă forță financiară.

Eu? Aici. În lumea aflata în mișcare browniană a celor neînsemnați. Zac aici si lupt cu câinii. Ăia mici. Potăile. Javrele. Nu ii vezi. Nu au curajul să iti spună în față ceea ce au de spus. Doar simți intrigile ce se țes in jurul tău. Poți bănui cine sunt intriganții judecând după dovezile circumstanțiale și rezultatele acțiunilor unora. Dezamăgitor este că unii îndrăznesc să isi spună prieteni, dar stau in preajma doar pentru a apuca sa gaseasca ceva ce ai spus sau ai plănuit, ca sa le folosească si sa iti mai puna un zid sau o bariera. Deocamdată îi las in pace. Sunt curios cât pot.

Nefericiți, răi, geloși, invidioși, plini de frustrări și regrete, toți aceștia fac din bășcălie și atacurile subversive de gherilă socială un sport ce îi face să se simtă demiurgi în universul de câțiva milimetri pătrați pe care îl pot controla, deși sunt conștienți de exacta lor valoare. Amuzant este că toată șleahta asta ce acționează în stil stalinist crede, ca și struțul care își baga capul în nisip ca să nu i se vadă fundul, că este experta în manipulare perversa.

Au fost si ceva bucurii, nu pot să zic nu. Oazele mele de fericire. Iesirile cu trupa, îndeosebi cele de la Sebiș si Ineu, elevii mei la chitară, cei câțiva prieteni rămași si puținele ieșiri la o cafea, toate mi-au dat o gura de aer curat in îmbâcseala generală și mi-au ținut pe linia de plutire sănătatea minții, chiar dacă a fost nevoie să mă (re)apuc de fumat după vreo doisprezece-treisprezece ani și am inceput să mă comport si eu ca si cei pe care numai ce i-am criticat, cedând, din ce în ce mai des spre rușinea mea, impulsurilor de moment.

Românismele incearcă să mă năpădească, dar daca vor reusi, multi vor regreta că au stârnit furtuna, după care, ca un prost ce sunt, voi regreta eu că m-am coborât la nivelul lor, chiar dacă meritau, doar pentru ca urăsc ipocrizia si lipsa de bun simț. Dar, dacă te bagi în troaca porcilor nu ai cum să nu te murdărești. Sper sa reușesc să mă țin totuși deoparte și în anul ce vine.

În aceste condiții de mediu, a mai trecut un an. Nu îmi fac mari speranțe că se vor schimba multe in următorul. Pot doar promite că am rămas același, sunt setat pe acelasi mod "whenever I am challenged I get better" si că aleg să vă iubesc chiar daca sentimentele nu sunt reciproce. Vă tzuc. La mulți ani!

O fi adevărat că fiecare om are steaua sa norocoasă

Cine a simțit-o! Cine nu, cine nu va înțelege și tendința inevitabilă a omului de a (de)cădea, de neacceptat, precum și cultul înavuțirii cu orice preț.

Bolnavă de sindromul nespusului, am așteptat un semn de dezlegare. Acesta a venit, când nu mai speram să vină.

Uneori prea copleșită de durere ca să pot spune ceea ce ar trebui să spun, fără șovăială, să aduc vorba despre cum au vrut s-o pună sub interdicție… Doamne! Cine să înțeleagă de ce nu pot, de ce nu se cuvine, o încercare riscantă să dezgrop ceea ce părea că va pieri odată cu ea.

Când scriu, soarele s-a deschis și a năvălit în cameră. Să fie un semn? Să fie lumina luminii adevărului? Să fie cel ce mă scapă de povară, ferind-o de defăimare, fără a-i rosti numele, deși gândul îmi e numai la ea? Sau poate la ziua aceea când oamenii se vor cutremura la aflarea adevărului, la acel mâine când cineva va scrie, acel mâine misterios, un contraargument la ce ar mai putea urma?

Cum vălul a căzut și în ultimile clipe, cu o privire severă – o severitate nefirească, simțindu-și ceasul, prinsă în vârtejul neliniștii ce-i sporea, în ateptarea celor ce aveau să vină, a rostit ultima dorință. Fără să apuce să rostească toate numele celor pe care nu i-a vrut acolo… adversari, martori, trădători. Presimțindu-le lucrarea diabolică, le-a luat-o înainte. Așa a vrut Dumnezeu. S-o apere de ei.

Poate s-ar cuveni să mă stăpânesc, să îngrop în grădină fiecare cuvânt nelegiuit, fiecare gând pervers, fiecare vorbă potrivnică, și în locul acela să crească un tei, sau un nuc, să trăiască, fără să se rușineze de ei, fără să le crape obrazul de tot ce făcuseră, gândiseră… dar degeaba; nebunia e mai tare ca rațiunea, ura e mai înspăimântătoare ca iubirea, iar omul, omul de ieri, nu mai seamănă deloc cu cel de acum.

Uneori bucuriile te surprind, ca un joc... între paranteze, nicidecum în afară. Vin ca și cum cineva le-a ursit undeva, cândva. Iar în zilele acestea însorite de toamnă, au izvorât din locul unde puteai să visezi lângă idealul de liric-model și universul atât de știut. A fost prima ieșire în lume după ce și-a săvârșit lucrarea... cu o carte în dar pentru viitor. Un preludiu la un zbor de vineri. Ca să fii fericit, întotdeauna trebuie să iubești ce faci. Ca și cum faci ceva fără interes, pentru cineva care și-a trăit viața ca și cum ar fi pierdut totul. Ca și cum după ce a fost prinsă în mrejele durerii de a o pierde, a pornit pe urmele ei. Aducând poveștile mai aproape de leagănul brâncușian și al meu. Aici unde a poposit o clipă pe acordurile unei rapsodii de toamnă, iar florile aveau timp numai pentru noi.

Mulțumesc, A.R.! Această imagine îmi stârnește în suflet setea de neoprit a dragostei dezinteresate. Cu povești de ieri, de azi și povești neștiute, povestea noastră trebuie să urmeze.

Pe aceleași calde și luminoase zile.

Eli Gîlcescu

Așteptând un gând prieten

și

... sau amintiri despre un librar pentru o zi (Librăria „Mihai Eminescu”), ceainării literare (Biblioteca Județeană „Christan Tell” și Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”), teatru stradal și candidați la fericire (Teatrul „Elvira Godeanu”), într-un aprilie 2016 în care am îmbrăcat în sărbătoare regiunea. 

O zi în care am fost în armonie cu poezia, am citit o carte cu Ileana Vulpescu și am ascultat un microrecital Florin Berculescu (pian).

Dar când așteptam un gând prieten despre acele zile, ca un trăsnet a căzut asupra mea marea pierdere de viață. Pentru mulți dintre noi ceva în interior a murit. Așa dintr-odată. Și cum să nu mă întristez, cum să nu se întristeze și prietenii mei!

Câtă trebuință mai aveam de ea! Câte nevoi aveau și tinerii! Lor ar trebui să mă adresez, mai întâi. Să urmeze calea ei. Calea cea dreaptă. 

Era atât de aproape de ceea ce trebuia făcut. Și noi, așteptând-o cu alte surprize, alte „stări de mirare“, atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditații, reflecții critice, emoție, bucurie, plăcerea lecturii, joc al minții și al spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc și în normalitate, curiozități disciplinate, rigori netensionate și, mai ales, IUBIRE DE OAMENI, necondiționată cuprindere a lumii în suflet”.

Așteptând-o să găsească prilejul prielnic pentru alte idei și să lupte pentru ele. Chiar dacă ne-a avertizat despre urgența ei, dar și despre „năbădăioasa fire omenească, condamnată să trăiască suportând suferința. Și, mai rău, să conviețuiască (in)conștient cu ea”.

O vom aștepta de acum „între nerosturile lumii, printre „rănile deschise“ și sângerânde ale unui sistem care și-a pierdut ultimul apărător”.

Dar despre toate acestea voi mai vorbi. 

In memoriam Elena Roată

29.09.2022

Eli Gîlcescu

Sfințirea

Mihai ȘORA 

Pentru că văd aprinse dezbateri despre soborul de preoți la deschiderea anului școlar…

Sunt fiu de preot ortodox, născut în Banat.

Ca preot, deci în reverendă, purtând crucea de binecuvântare, cădelnița și Sfânta Evanghelie, nu l-am văzut niciodată pe Tata în curtea școlii, nici chiar la festivitatea începutului de an. Nu l-am văzut „sfințind“ sobe de teracotă (nu aveam calorifere), terenuri de sport, toalete, catalogul clasei, perdele și covoare, tabla și creta, trăsura primarului… Actul sfințirii nu este anodin. O spun textele sacre: este „biruința peste tot păcatul“. Și nu poți, dacă trăiești cu adevărat în orizontul credinței creștine, să iei în derâdere 𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑟𝑒𝑎 ori drept o formalitate, cădelnițând la tot pasul. Nu dai dovadă nici de evlavie, nici de înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă – în chip autentic – misiunea pastorală.

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu

Pentru ca iubirea să călătorească, ne-a ales, ca dovadă a blândeții, prospețimii și candorii privirii – izvor de modestie, lecție pentru toți, în sanctuarul ei, cu atâtea gânduri și povești, „cărora nici n-ai ști să le dai un nume...“.

Ne-a ales la Gaudeamus, printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a României, la Casa Universitarilor.

A ales cele mai frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești“.

A ales să guste din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.

Simțind o anume fericire în fiecare întâlnire, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai frumos miraj al iubirii, poezia, deschisă mereu într-un sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri înțelepte, nicidecum a unui beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.

Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn, cu mai multă expresie, cu unica noblețe.

Am fost o întâmplare în această lume, și poate că tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie iubirii, infinitului, sărutului

Nimic nu este mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei, rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru desăvârșire.

Desele încercări de a aduce arta acolo unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas fără ecou.
Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. Apoi a fost  „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade de înălțare spirituală, o adorație pioasă vrednicilor înaintași – un adevăr care obligă la respect și neuitare, o datorie. De aceea a ales să petreacă Sfintele Florii printre gorjeni. A ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare și mângâiere, ce vine din nevoia de lumină. Ne-a ales să-i descifrăm cuvântul,  să-i descoperim originea, dar mai ales puterea de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A ales un loc privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei mai meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.

A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.

De la plecarea ei, scriu și încerc să spun ce am trăit în acele zile; încerc să spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc. Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: „Totul a fost bine” . Și ne-am hrănit din povestea ei,  povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață. 

Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de regăsit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Azi, mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne! Nu pot să nu mă gândesc sau să mă pierd, cu emoție puternică, imaginându-mi o altă poveste despre ispășire, sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni răsturnate, toată fața scăldată în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe ireparabile. Ar fi o carte cu de toate: dragoste, război, vinovăție, moarte și multă suferință. O carte, neascunzând păcatele celor care prin perfidie și lăcomie s-au ridicat împotrivă și n-au știut să se oprească la timp.

A fost cel mai modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini în timpurile noastre.

Prietenoasă cu cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.

În prag, cu același zâmbet duios. Și cât de frumoasă era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O mângâiere. Mereu în lumină, risipind oricare întunecare, oricât de adâncă era. Un regal al simplității și al umanului fiecare întâlnire memorabilă.

Azi, o altă poveste ar pune-o pe gânduri. Nu cred că și-ar dori s-o citească. Nici s-o trezească pe cea de ieri. Nici să asculte tăcerea mormântală a casei... dincolo de ușă, însângerându-și mâna, ca în Ziua Sfârșitului, cât pentru o viață ce e, ce nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte, cea de după.

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda împinsă de întâmplare.

S-a stins, când n-avea încotro, și setea aceea de mister, de adevăr. S-a stins cum nimic n-a fost să deschidă iar inimi gata să plângă, să râdă, să plâng.

Până și ploile s-au mai liniștit și vântul.

Asta înseamnă iubire, descătușare, tihnă, când toți unul, același Dumnezeu.

  

RIP Ileana Vulpescu

21Mai 1932 – 11 Mai 2021

Fie-i sufletul blând veșnic amintit!

 

Eli Gîlcescu

Pentru ca iubirea să călătorească

... fără să înțeleg această furie absurdă

și ploile în opoziție cu iarna

și lumina fără putere

ca și cum o primăvară nesfârșită peste grădini

cu greutate

fără s-o audă.

 

Doar o visez. La fel de solemnă.

Și demnitatea care i s-a cuibărit 

în trup și fala, și maiestatea impunătoare

și cântecul ei trist până la capăt

chiar dacă viața

nu ținea pasul cu ea

amintirile ei fragile, rezerve simple, nicidecum luxoase,

i-au redat putere și curaj

uneori 

i se părea că Dumnezeu  o uitase

și duminicile de ieri

fie și

într-un curcubeu 

când și când

zâmbind

 

Eli Gîlcescu

11 dec. 21

Cum să câștigi un prieten... pe facebook

Ne-am întâlnit „la chiparoșii“ de Gorj. În preajma lui Brâncuși. 

Acolo, printre tăceri, unde fiecare își plânge cu multă durere pe cineva drag.

Este omul care le poartă peste tot pe unde a umblat; în poveștile lui, mereu în lumină, ca lumina ochilor, două „flori“.

Ne-am împrietenit pe facebook. Despre prietenii comuni, numai de bine.

Din când în când, citește poezii. Și ultimul poem al meu, „Dintr-un vis“. 

Au urmat altele. A simțit tristețea din ele. Dar și din nucul golit de toate. „Fenomen unic“, spunea.

De la poezii, am trecut la alte povești interesante. Așa am aflat despre propria filosofie de viață, despre lumea absurdului dar și a iubirii în care trăim, despre întâmplări neîntâmplătoare și destin.

Diminețile îi sunt pline. Ca o gimnastică a brațelor, dar nu numai. Gimnastica bunului simț, a iertării, a lucrului bine făcut.

Și cu frica de Dumnezeu, în mijlocul liniștii, fie numai pentru atât, mereu recunoscător.

Eli Gîlcescu

14 iulie 2021