septembrie 29, 2022

Așteptând un gând prieten

și


... sau 
amintiri despre un librar pentru o zi (Librăria „Mihai Eminescu”), ceainării literare (Biblioteca JudețeanăChristan Tell” și Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”), teatru stradal și candidați la fericire (Teatrul „Elvira Godeanu”), într-un aprilie 2016 în care am îmbrăcat în sărbătoare regiunea. 
O zi în care am fost în armonie cu poezia, am citit o carte cu Ileana Vulpescu și am ascultat un microrecital Florin Berculescu (pian).

Dar când așteptam un gând prieten despre acele zile, ca un trăsnet a căzut asupra mea marea pierdere de viață. Pentru mulți dintre noi ceva în interior a murit. Așa dintr-odată. Și cum să nu mă întristez, cum să nu se întristeze și prietenii mei!

Câtă trebuință mai aveam de ea! Câte nevoi aveau și tinerii! Lor ar trebui să mă adresez, mai întâi. Să urmeze calea ei. Calea cea dreaptă. 

Era atât de aproape de ceea ce trebuia făcut. Și noi, așteptând-o cu alte surprize, alte stări de mirare“, atitudini interogative, comunicare directă cu elevii, meditații, reflecții critice, emoție, bucurie, plăcerea lecturii, joc al minții și al spiritului, simplitate nobilă, locuire în adevăr, în firesc și în normalitate, curiozități disciplinate, rigori netensionate și, mai ales, IUBIRE DE OAMENI, necondiționată cuprindere a lumii în suflet”.

Așteptând-o să găsească prilejul prielnic pentru alte idei și să lupte pentru ele. Chiar dacă ne-a avertizat despre urgența ei, dar și despre „năbădăioasa fire omenească, condamnată să trăiască suportând suferința. Și, mai rău, să conviețuiască (in)conștient cu ea”.

O vom aștepta de acum între nerosturile lumii, printre „rănile deschise“ și sângerânde ale unui sistem care și-a pierdut ultimul apărător”.

Dar despre toate acestea voi mai vorbi. 


In memoriam Elena Roată

29.09.2022

Eli Gîlcescu

septembrie 07, 2022

Sfințirea


Pentru că văd aprinse dezbateri despre soborul de preoți la deschiderea anului școlar…
Sunt fiu de preot ortodox, născut în Banat.
Ca preot, deci în reverendă, purtând crucea de binecuvântare, cădelnița și Sfânta Evanghelie, nu l-am văzut niciodată pe Tata în curtea școlii, nici chiar la festivitatea începutului de an. Nu l-am văzut „sfințind“ sobe de teracotă (nu aveam calorifere), terenuri de sport, toalete, catalogul clasei, perdele și covoare, tabla și creta, trăsura primarului… Actul sfințirii nu este anodin. O spun textele sacre: este „biruința peste tot păcatul“. Și nu poți, dacă trăiești cu adevărat în orizontul credinței creștine, să iei în derâdere 𝑠𝑓𝑖𝑛𝑡̦𝑖𝑟𝑒𝑎 ori drept o formalitate, cădelnițând la tot pasul. Nu dai dovadă nici de evlavie, nici de înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă – în chip autentic – misiunea pastorală.

iunie 17, 2022

Și eu am cunoscut-o pe Ileana Vulpescu


Pentru ca iubirea să călătorească,
ne-a ales, ca dovadă a blândeții, prospețimii și candorii privirii – izvor de modestie, lecție pentru toți, în sanctuarul ei, cu atâtea gânduri și povești, „cărora nici n-ai ști să le dai un nume...“.

Ne-a ales la Gaudeamus, printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a României, la Casa Universitarilor.

A ales cele mai frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești“.

A ales să guste din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.

Simțind o anume fericire în fiecare întâlnire, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai frumos miraj al iubirii, poezia, deschisă mereu într-un sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri înțelepte, nicidecum a unui beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.

Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn, cu mai multă expresie, cu unica noblețe.

Am fost o întâmplare în această lume, și poate că tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie iubirii, infinitului, sărutului

Nimic nu este mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei, rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru desăvârșire.

Desele încercări de a aduce arta acolo unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas fără ecou.
Într-o zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată, chemarea. Apoi a fost  „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade de înălțare spirituală, o adorație pioasă vrednicilor înaintași – un adevăr care obligă la respect și neuitare, o datorie. De aceea a ales să petreacă Sfintele Florii printre gorjeni. A ales, insistent, tenace, cu o discreție formidabilă, de înnobilare și mângâiere, ce vine din nevoia de lumină. Ne-a ales să-i descifrăm cuvântul,  să-i descoperim originea, dar mai ales puterea de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A ales un loc privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei mai meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.


A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.

De la plecarea ei, scriu și încerc să spun ce am trăit în acele zile; încerc să spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai apropiat în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică, trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc. Asemenea fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: Totul a fost bine . Și ne-am hrănit din povestea ei,  povestea unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață. 


Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de așteptat, de regăsit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului „Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i șoptească ceea ce aștepta de o viață, să-i atingă sufletul și să-i confirme că nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape, cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi, să-i recunoști și să-i respecți crezul.

Azi, mă bucur  pentru ce a lăsat în urmă. Pentru sufletul ei nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea. Doamne! Nu pot să nu mă gândesc sau să mă pierd, cu emoție puternică, imaginându-mi o altă poveste despre ispășire, sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni răsturnate, toată fața scăldată în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe ireparabile. Ar fi o carte cu de toate: dragoste, război, vinovăție, moarte și multă suferință. O carte, neascunzând păcatele celor care prin perfidie și lăcomie s-au ridicat împotrivă și n-au știut să se oprească la timp.

A fost cel mai modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini în timpurile noastre.

Prietenoasă cu cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.

În prag, cu același zâmbet duios. Și cât de frumoasă era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O mângâiere. Mereu în lumină, risipind oricare întunecare, oricât de adâncă era. Un regal al simplității și al umanului fiecare întâlnire memorabilă.

Azi, o altă poveste ar pune-o pe gânduri. Nu cred că și-ar dori s-o citească. Nici s-o trezească pe cea de ieri. Nici să asculte tăcerea mormântală a casei... dincolo de ușă, însângerându-și mâna, ca în Ziua Sfârșitului, cât pentru o viață ce e, ce nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte, cea de după.

S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă secunda împinsă de întâmplare.

S-a stins, când n-avea încotro, și setea aceea de mister, de adevăr. S-a stins cum nimic n-a fost să deschidă iar inimi gata să plângă, să râdă, să plâng.

Până și ploile s-au mai liniștit și vântul.

Asta înseamnă iubire, descătușare, tihnă, când toți unul, același Dumnezeu.

  

RIP Ileana Vulpescu

21Mai 1932 – 11 Mai 2021

Fie-i sufletul blând veșnic amintit!

 

Eli Gîlcescu


decembrie 16, 2021

Pentru ca iubirea să călătorească


... fără să înțeleg această furie absurdă

și ploile în opoziție cu iarna

și lumina fără putere

ca și cum o primăvară nesfârșită peste grădini

cu greutate

fără s-o audă.

 

Doar o visez. La fel de solemnă.

Și demnitatea care i s-a cuibărit 

în trup și fala, și maiestatea impunătoare

și cântecul ei trist până la capăt

chiar dacă viața

nu ținea pasul cu ea

amintirile ei fragile, rezerve simple, nicidecum luxoase,

i-au redat putere și curaj

uneori 

i se părea că Dumnezeu  o uitase

și duminicile de ieri

fie și

într-un curcubeu 

când și când

zâmbind

 

Eli Gîlcescu

11 dec. 21


iulie 15, 2021

Cum să câștigi un prieten... pe facebook


Ne-am întâlnit „la chiparoșii“ de Gorj
. În preajma lui Brâncuși. 

Acolo, printre tăceri, unde fiecare își plânge cu multă durere pe cineva drag.

Este omul care le poartă peste tot pe unde a umblat; în poveștile lui, mereu în lumină, ca lumina ochilor, două „flori“.

Ne-am împrietenit pe facebook. Despre prietenii comuni, numai de bine.

Din când în când, citește poezii. Și ultimul poem al meu, „Dintr-un vis“. 

Au urmat altele. A simțit tristețea din ele. Dar și din nucul golit de toate. „Fenomen unic“, spunea.

De la poezii, am trecut la alte povești interesante. Așa am aflat despre propria filosofie de viață, despre lumea absurdului dar și a iubirii în care trăim, despre întâmplări neîntâmplătoare și destin.

Diminețile îi sunt pline. Ca o gimnastică a brațelor, dar nu numai. Gimnastica bunului simț, a iertării, a lucrului bine făcut.


Și cu frica de Dumnezeu, în mijlocul liniștii, fie numai pentru atât, mereu recunoscător.


Eli Gîlcescu

14 iulie 2021 

noiembrie 26, 2020

Tați și fii

Cercul mincinoșilor. Volumul 2: Povești filozofice din întreaga lume 

Jean-Claude Carrière


Printre cele mai frumoase povești pe care le-am auzit vreodată, există una care mi-a fost spusă de un tânăr belgian la BruxellesEl nu-i cunoștea originea, pe care o localiza „undeva în est”. 

Într-o anumită țară trăia un om foarte bogat și un om foarte sărac. Au avut fiecare un fiu. 

Bărbatul foarte bogat s-a suit cu fiul său în vârful unui deal, a făcut semn către peisajul din jur și a spus: 
– Uite. într-o zi totul va fi al tău. 

Bărbatul foarte sărac a urcat cu fiul său în vârful aceluiași deal, i-a arătat peisajul din jur și a spus simplu: 
– Uite.

noiembrie 20, 2020

Coșmarul

Nu am sā scriu ceva deosebit de altii. Cosmarul e acelasi. Vorbesc despre cei ce au facut forme medii si grave. Debutul este ca in gripa: febra, dureri musculare, cefalee. M-am internat deodata cu sotul, persoana cu comorbiditati mai mari ca ale mele. Imi era tare frica pentru el. Un spital de nivel european, medicatie, ingrijire, act medical competent.Nimic nu parea sa arate ce va urma. In a cincea zi de internare mi s-a blocat respiratia. A fost CUMPLIT! Sotul asista neputincios la suferinta mea. El a fost asimptomatic. Îngerii aceea ca niste robotei faceau imposibilul sa ma ajute. Carau bombele cu oxigen, administrau medicatia si incercau sa-mi dea sperante. Eu simteam ca nu mai am mult.Cand vedeam desaturarea brusca imi pierdeam orice speranta de vindecare. Prietenii ma sustineau prin mesaje, dar eu nu puteam sa le raspund.Am fost in IAD.
A trecut.Sunt acasa, cu un mare grad de epuizare.Dar sunt, respir spontan, chiar daca cu o saturatie mai mica.
Nu va jucati, oameni buni! Nu stiti din ce categorie imunologica faceti parte. Nu stim inca ce particularizeaza reactia organismului la SARS COV 2. Vacccinul ne va salva, sunt multe ipoteze in discutie. Si este o mobilizare mondiala pentru asta.
Spitalul de care va vorbesc este Spitalul de boli infectioase Baia-Mare.
Vesnica recunostinta pentru medici, asistenti, infirmieri! Stiu cateva nume de medici,pentru ca i-am cunoscut anterior. Reverente, d-na dr. Chereches Viorica, d-na dr. Pop Zenovia, d-na dr. David Daniela. Reverente ingerasilor asistenti si infirmieri. Imi pare rau ca nu va cunosc numele. Dar am sa ma intorc intr-o zi, sa va imbratisez cu toata puterea fiintei mele. Pentru ca datorita voua, pentru mine, lumea nu s-a terminat.