Pentru ca iubirea să călătorească,
ne-a ales, ca
dovadă a blândeții, prospețimii și candorii privirii – izvor de modestie,
lecție pentru toți, în sanctuarul ei, cu atâtea gânduri și povești, „cărora
nici n-ai ști să le dai un nume...“.
Ne-a ales la Gaudeamus,
printre prieteni și scrierile lor, la Biblioteca Națională a
României, la Casa Universitarilor.
A ales cele mai
frumoase gânduri pentru tinerii de azi, arătând până unde poate să meargă
binele, atunci când vrei să-ți faci „o filosofie de viață în care să
consideri că mai ai de ce să trăiești“.
A ales să guste
din cupa prieteniei la Spice Club, căci numai astfel înțelegea că poate
s-o desăvârșească, printre prieteni, oriunde s-ar afla, descoperind bogăția
lăuntrică a acesteia, ridicând-o la rangul de artă pentru toți.
Simțind o anume fericire în fiecare
întâlnire, a găsit resurse să triumfe, să pășească în cel mai frumos miraj al
iubirii, poezia, deschisă mereu într-un
sens nobil, vocație truditoare, cu alegeri înțelepte, nicidecum a unui
beneficiu, nicicând tristă, nicicând învinsă.
Încă ne aparține, cu glasul strunit, cu
instinct lămurit de poveste și amintiri, multe amintiri, acolo sub fruntea
răcorită, desprinse din tezaurul uriaș, să ne apropie iar și iar (pentru a câta
oară?) la adăpostul modestiei, să surprindem cuvântul armonios, drept și demn,
cu mai multă expresie, cu unica noblețe.
Am
fost o întâmplare în această lume, și poate că
tot întâmplarea ne-a ales să dăruim poezie
iubirii, infinitului, sărutului
Nimic nu este
mai frumos decât să eliberezi, cu inocență, poezia când nu mai ești al ei,
rătăcind pe alte drumuri voci, entuziasm – generoasă deschidere față de
cititori, în marele concert al sensibilității, originalității – vibrație întru
desăvârșire.
Desele încercări de a aduce arta acolo
unde îi e locul, lângă cititori, să o sporească în scopuri nobile, nu au rămas
fără ecou.
Într-o
zi, am întrebat-o de Brâncuși. Mi-a mărturisit că ar dori să revadă
locurile pe care le-a văzut când era copil, să le simtă dăinuirea netulburată,
chemarea. Apoi a fost „ce-ar fi dacă”. A zâmbit. Era zâmbetul
care spunea totul; zâmbetul extrem de politicos cu care curta arta și
fiecare loc care ar putea sluji cel mai bine și să dea roade de înălțare
spirituală, o adorație pioasă vrednicilor înaintași – un adevăr care obligă la
respect și neuitare, o datorie. De aceea a ales să petreacă Sfintele
Florii printre gorjeni. A ales, insistent, tenace, cu o discreție
formidabilă, de înnobilare și mângâiere, ce vine din nevoia de lumină. Ne-a
ales să-i descifrăm cuvântul, să-i descoperim originea, dar mai ales puterea
de a-l îmblânzi, de a-l convinge să continue aventura spirituală. A ales un loc
privilegiat în spațiul cultural, deschis celei mai aproape, celei mai
meticuloase arte, cea a conversației, plină de candoare și sinceritate.
A ales un loc unde dumnezeirea este pretutindeni.
De la plecarea ei, scriu și încerc să spun ce am trăit
în acele zile; încerc să spun totul, dar mai ales cu îngăduința cu care ne-a
dezmierdat în luna fericită care i-a marcat și călăuzit viața. Și nu pot uita
cum ne-a uimit în acele zile, închipuindu-ne raiul pe pământ. Cum a reușit să
se îngrijească de fiecare, să-l mulțumească și să-i ofere cuvântul cel mai
apropiat în care se regăsea. Cum ne-a oferit o lecție de viață autentică,
trezindu-ne acasă, înconjurați de tot ce-i mai frumos, omenesc. Asemenea
fericire a creat iubire, iar sufletul a încuviințat: „Totul a
fost bine” . Și ne-am hrănit din povestea ei, povestea
unei doamne rafinate; și încă mă tem să nu fi pierdut vreun detaliu din rodul
ostenelilor sale – acea filosofie care înseamnă reper în viață.
Au trecut ani, zeci de ani, iar ceea ce era de
așteptat, de regăsit, s-a petrecut la 300 km de București (neispitită în a-și
schimba direcția), într-o întâlnire cu tinerii, pe scena Teatrului
„Elvira Godeanu“ din Târgu Jiu. Parcă aștepta pe cineva
să-i confirme, să-i ghicească gândul; aștepta să o facă fericită și să-i
șoptească ceea ce aștepta de o viață, să-i atingă sufletul și să-i confirme că
nu e totul pierdut. Iată cât a trebuit să treacă până când un băiețel de zece
ani a pătruns în finețea cuvântului, în detaliile acestuia, i-a înțeles
mesajul; un băiețel de zece ani, atras de arta conversației, de entuziasmul
acesteia, de pledoaria pentru uman, și-a făcut loc să ajungă cât mai aproape,
cu bucuria întineririi în ochi și a minunii în glas: „și eu cred ca
dumneavoastră“. Un copil care nu îți dă nimic de ales, decât să-l urmezi,
să-i recunoști și să-i respecți crezul.
Azi, mă bucur pentru ce a lăsat în urmă. Pentru sufletul ei
nobil și dezinteresat, vrednic de cununa martirului. Mă bucur pentru că era
printre cei care nu mi-ar fi făcut vreun rău. Puneam mâna în foc pentru ea.
Doamne! Nu pot să nu mă
gândesc sau să mă pierd, cu emoție puternică, imaginându-mi o altă poveste
despre ispășire, sau așa cum o știu, dacă marea o va purta spre mal, dacă se va
ridica încet, sub razele lunii sau mai înspre dimineață, să se bucure de ceea
ce vede, să se întristeze de ceea ce aude, apoi să se mistuie în noapte, să nu
mai audă, să nu mai vadă, iar toate despre oameni răsturnate, toată fața scăldată
în lacrimi pentru cei vinovați. Ar fi o carte zguduitoare, un joc cu consecințe
ireparabile. Ar fi o carte cu de toate: dragoste, război, vinovăție, moarte și
multă suferință. O carte, neascunzând păcatele celor care prin perfidie și
lăcomie s-au ridicat împotrivă și n-au știut să se oprească la timp.
A fost cel mai
modest om de cultură. Doar câțiva îi pot sta alături. Din ce în ce mai puțini
în timpurile noastre.
Prietenoasă cu
cel ce voia să-i calce casa. Și în orice loc, în orice moment, înnobilând
inimi, clipă de clipă. O casă mereu deschisă pentru prieteni, o casă plină de
cărți, așezate una lângă alta, cu iubire ca pentru o ființă, cărți multe.
În prag, cu
același zâmbet duios. Și cât de frumoasă era! Încinsă de dragoste, glasul nu-i
tremura, nici fruntea nu i se încrunta. O mângâiere. Mereu în lumină, risipind
oricare întunecare, oricât de adâncă era. Un regal al simplității și al
umanului fiecare întâlnire memorabilă.
Azi, o altă
poveste ar pune-o pe gânduri. Nu cred că și-ar dori s-o citească. Nici s-o trezească
pe cea de ieri. Nici să asculte tăcerea mormântală a casei... dincolo de ușă,
însângerându-și mâna, ca în Ziua Sfârșitului, cât pentru o viață ce e, ce
nu e, ce nu se cade să fie cea de dinainte, cea de după.
S-a stins, încet-încet, fără să fi băgat cineva de seamă
secunda împinsă de întâmplare.
S-a stins, când n-avea încotro, și setea aceea de mister,
de adevăr. S-a stins cum nimic n-a fost să deschidă iar inimi gata să plângă,
să râdă, să plâng.
Până
și ploile s-au mai liniștit și vântul.
Asta
înseamnă iubire, descătușare, tihnă, când toți unul, același Dumnezeu.
RIP Ileana Vulpescu
21Mai 1932 – 11 Mai 2021
Fie-i sufletul blând veșnic amintit!
Eli Gîlcescu
